R.

 

Când îmi beau cafeaua dimineața, pe balcon, pe aerul rece de iarnă târzie, eu respir prin tine; văd lumea prin ochii tăi; pipăi zăpada cu buricele degetelor tale; închid ochii și mă trezesc vie.

Prin tine pot simți lumea altfel. Pot auzi berzele cum se întorc acasă. Aproape că pot auzi și marea cum sună în depărtare când valurile se izbesc de stabilopozi, aproape că o pot atinge, aproape că mă ș-inghite.

Ești departe, dar ești cu mine mereu, în fiecare dimineață, în fiecare țigară pe care mi-o aprind, în fiecare melodie pe care o ascult. Ești cu mine cu fiecare suflare.

Când te trezești dimineața, nu-i așa că-ți împleticești degetele prin părul meu?

Când îți bei cafeaua, nu-i așa că-mi poți distinge silueta în aburi?

Când închizi ochii, nu-i așa că mă visezi sărutându-te?

... pentru că eu te simt peste tot, prin fieacare por și cu fiecare clipire în apus.

P.

  

Știu că este adevărat, aceea viziune pe care am avut-o, atât de reală și atât de limpede.

A fost odată ca niciodată un vis. Un vis pe care l-am avut amândoi, dar pe care tu nu ți-l amintești.

Eram acolo, la casa noastră, în dormitorul nostru, unde vara domnea veșnic.

Vântul adia și perdelele dansau pe aripile sale.

Cearșafurile se ridicau parcă în slow motion.

Mă țineai în brațe și dormeai.

Eu te priveam, pentru că numai visând te știu în siguranță.

Îți mângâiam chipul adormit.

Te țineam strâns de mână.

Era vară și tu dormeai în brațele mele.

Era vară, iar tu erai cu mine.

A fost odată ca niciodată un vis. Un vis pe care l-am avut amândoi, dar pe care tu nu ți-l amintești.

... pentru că dormeai în visul meu.

Tu erai departe, pe alte meleaguri, în alte amintiri, ținându-mă de mână și mângâindu-mi chipul în timp ce eu dormeam și te visam dormind în brațele mele.

Departe, undeva unde marea ne era prietenă, iar soarele cel mai bun sfetnic.

O.

 

Sunt cafele pe care nu le poți bea decât o singură dată și asta, de cele mai multe ori, se întâmplă când îl întâlnești pe el sau, mă rog, pe ea. Cafeaua pe care am băut-o o singură dată a fost la el acasă, înainte să ajungem un cuplu.  

Vara lui 2012. Iulie. Înainte de 16.

11 dimineața.

Mă chemase pe la el să vorbim. Încă nu aveam cunoștință. Nu aveam nici prieteni că așa e viața, te lasă fără ei la un moment dat.

M-am gândit să mă duc, ce aveam de pierdut? Dacă îmi amintesc eu bine, cred că am stat mai bine de 3 ore la el, sorbind dintr-o cafea din care n-am mai sorbit niciodată. Asta pentru că era o cafea făcută de el, din dragostea lui.

Cafeaua aceea m-a făcut să mă îndrăgostesc de el. Dar acum urmează întrebarea : cum poate o cafea să te facă să te îndrăgostești de cineva? Simplu. Cafeaua aceea era cafeaua. Mirosea a flori de cireși. Mirosea a mare, a plajă pustie. Mirosea a tot ceea ce iubesc eu la viață. Mirosea a scorțișoară, a cearșafuri noi, a dimineață de vară. Mirosea a dragoste.

Și atunci am știut că el este acela. 

Am știut că aceea avea să fie prima și ultima cafea de acel fel.

Apoi, a doua zi, am făcut dragoste sub cerul liber.

N.

„Și-am călcat pe-o căpșună și v-am spus o mare minciună!”

A fost odată ca niciodată un prinț căruia i se spunea KP. El făcea parte din împărăția Leilor și ajunsese la tron deoarece tatăl său îmbătrânise și nu mai avea puterea să guste plăcerile vieții cu aceeași energie. Așadar, KP ajunsese la tron și se bucura de tot ceea ce viața îi oferea : fericire, veselie, prieteni, mulți prieteni, hobby-uri care mai de care mai artistice, cărți de citit, călătorii de făcut și așa mai departe. Cu toate acestea, prințului KP îi lipsea ceva, cel mai probabil, cineva cu care putea să împărtășească toate acestea plăceri. Desigur, ca orice băiat care trecuse de pragul pubertății, prințul KP a încercat dragostea în speranța în care își va găsi consoarta. Dar nici una nu fusese pe placul lui. KP era obișnuit ca prințesele din împărăția Leilor să îi cadă cu tronc cât ai zice pește, prin urmare, nu-i lipsea niciodată femeia.

A fost odată ca niciodată o prințesă căreia i se spunea QP. Ea făcea parte din împărăția Taurilor, care, pe vremuri, se spunea că era singura împărăție din cele 12 mai solitară, poate chiar mai puțin sociabilă. Prințesa QP ajunsese la tron în urma unor neînțelegeri dintre aceasta și tatăl ei, care, obosit din cauza trudei, se întristase și nu mai știa cum să guste din plăcerile vieții. QP ajunsese la tron și se bucura de tot ceea ce viața-i oferea. Prințesei îi plăcea viața solitară. Îi plăcea să admire lumea în liniște și să petreacă mult timp singură în compania celor mai magnifice asfințituri. Cu toate acestea, simțea că se destramă. A vrut să încerce dragostea, dar după vreo 2-3 încercări, se dăduse bătută ieșind, mai tot timpul, în dezavantaj. QP vroia un miracol. Așa că, într-o zi, QP se hotărâse să plece într-o scurtă călătorie fără ca nimeni să nu știe unde.

Dimineața, înainte ca soarele să-și scoată capul la iveală, QP se suise călare pe calul mamei sale și pornise la drum, spre mare. În aceeași zi, KP le propusese alor lui să-l ajute să ajungă la mare. Avea nevoie să-și limpezească gândirea și să mediteze o vreme de unul singur. Așa că, pe la prânz, KP se suise călare pe unul din caii pe care îl luase cu împrumut din împărăție și pornise la drum calm, răbdător.

QP călătorise grăbit, parcă arzând de nerăbdare să ajungă la mare. Odată ajunsă, QP descălecă și, desculță, păși prin nisipul fierbinte până când tălpile ei fu atinse de apa rece. În acel moment, QP știa că scopul ei în viață nu era să fie domnească o împărăție mută și liniștită, rolul ei era să umble liberă prin lume, să râdă cât de tare o țineau plămânii și să danseze fără încetare printre valurile înspumate. În timp ce QP sărea și râdea printre valuri, KP ajunsese și el la mare și fu întâmpinat de cea mai frumoasă priveliște : o tânără care se bucura cu adevărat de plăcerile vieții. Fără să stea pe gânduri, KP i se alăturase.

Imediat ce privirile lor se intersectă, amândoi au fost înconjurați de o aură puternică și, de atunci, nu și-au mai putut da drumul la mână niciodată. Au cutreierat lumea împreună și s-au bucurat de toată libertatea de care dispuneau.



„Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.”

M.

„...o îmbrățișare dureroasă, minunată mereu”

O, da! Azi e soare! M-am trezit pe la 8, ba nu, pe la 7 jumate... și era soare! Nu-mi pasă că suntem în mijlocului celui mai anormal Ianuarie, la mine e soare și bine!

M-am trezit cu gândul la mare și la cum aș mai fi savurat o cafea pe balcon în adierea plăcută a brizei din August. Vreau să înot! Vreau să mă scufund în valuri și să-mi deschid ochii sub apă, așa cum fac mereu. Să înot pe fundul mării și să mă învelesc cu nisipul umed. Vreau să înot și să uit că-i iarnă sau că va mai fi vreodată iarnă.

Vreau să uit că ar mai fi vreodată nevoia de a mai urma vreo facultate și pur și simplu să uit de mine în brațele mării. Vreau să vină vara și vreau la mare!

Vreau să mergem la mare împreună! În curând! Cât mai curând!
Vreau să ne petrec restul vieții împreună la mare, pentru că numai acolo aș putea să fiu eu însămi. Eu și marea, sufletului meu spiritual pereche. Mare! Mi-e dor de tine!

Mi-e dor să-mi șoptești povesți de noapte bună! Mi-e dor să mă scufund în adâncurile tale și să știu că nu-mi este frică de nimic. Nu-mi este frică să fiu eu, chubby, nemachiată, goală, într-un cuvânt simplă.

Mi-e dor să fiu simplă, așa ca tine.
Mi-e dor să știu că faci parte din mine.


Îmbrățișează-mă...

L.

 

Câteodată, dar doar câteodată, am impresia că dacă nu ai fi tu prin preajma mea, nu m-aș putea afișa nudă decât mării, odată pe an, numai vara. Și chiar și așa, marea m-ar strânge în brațe, dar brațele-i sunt reci...

Spune-mi, cum mi-ar șade cel mai bine?

Să viu eu, goală, în brațele tale, îmbătându-mă cu căldura ta trupească sau să plec, goală, și să mă scufund în valurile mării?

Spune-mi, cum mi-ar șade cel mai bine?

A ta sau a ei?

K.

 

”Nu știu cum faci de tot timpul aud o melodie lentă pe fundal când sunt în preajma ta și, totuși, niciodată nu mă întreb de ce...”

M-am hotărât să-mi cumpăr o mașină de scris, cu cerneală neagră și vreo câteva topuri de hârtie. Nu pot scrie și nici nu mă pot plânge. Tehnologia asta nu-mi dă voie să mă dezlănțui. Am nevoie de ceva antic, ceva care să mă inspire, am nevoie să merg la mare și să tastez ca o nebună îmbătată de mirosul brizei.

Mi-ai spus cândva că în viitor ne vom muta împreună la mare. La căldură. Undeva unde frigul nu ne poate atinge, unde zăpada nu se depune niciodată și unde cerul nu are curajul să se înnoureze.

Mi-ai promis un viitor cald și știu că ai să te ții de cuvânt.

Dar, mai întâi de toate, vreau să scriu, să scriu ca o nebună, să-mi sângereze buricele degetelor și să-mi pice ochii-n gură de nesomn, vreau să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu, să scriu...

Nu-i așa că-mi vei cumpăra o mașină de scris?

J.

 

Câteodată am impresia că inspirația fuge de mine, se joacă singură, undeva, într-o pădure sau într-o poiană, ascultând pe fundal numai cip-ciripul păsărillor și foșnetul copacilor.

Iar dacă pentru 2014 aș avea vreo dorință arzătoare, aceea ar fi să mă transform în inspirație. Mi-ar plăcea și mie să mă plimb pe meleaguri, desculță, prin zăpadă, fără să-mi simt oasele cum îmi îngheață și stau să trosnească. Aș vrea să zbor, să mă arunc de pe un vârf de munte și să nu-mi fie frică că aș putea cădea cumva.

Aș vrea să fiu inspirație. Mai ales inspirația mea. Dar mai ales, poate, și inspirația altora, pentru că dintotdeauna mi-am dorit să pot inspira și eu pe cineva ca mai apoi să devin muza lui.

I.

Sunt o floare, sunt un crin,
sunt parfumul cel mai fin...

Mi s-a spus de foarte multe ori să am mai multă încredere în mine, în forțele mele și, mai ales, în propria-mi persoană. De ce nu am putut face asta până recent? Pentru că mi se mai zicea „Betty cea Urâtă”.

Din cauza tatei, am moștenit cel mai ondulat și creț păr posibil de care, normal, nu știam să am grijă și arătam, citez, „ca o femeie din telenovele anilor '80”. Aveam pistrui pe toată fața. Aveam dinți „imperfecți”, pentru că, desigur, dantura mea era comparată cu dantura celorlalte fete și, mai nou, mi se spunea că am strungăreață. Eram cea mai mică din clasă, ca înălțime, cea mai subțire și mai ușoară, așa că toți băieții mă luau iarna pe sus și mă duceau afară în frig ca să mă mozolească.

Deci, carevasăzică, nu am fost niciodată fata „perfectă” și, fiindcă tot timpul eram comparată cu celelalte și fiindcă eram prea mică să-mi pese mai mult de mine, decât de ce spune lumea din jurul meu, am căzut pe gânduri și m-am deprimat.

Dar iată că, cu trecerea timpului, rățușca cea urâtă a devenit o lebădă și spun asta fără modestie, pentru că acum nu-mi mai este rușine de nimic, nu-mi mai este frică să mă afirm și să fiu sinceră cu mine însumi. Modestia este, într-adevăr, un lucru minunat, deosebit, dar numai când vine vorba de anumite lucruri. Astăzi spun și mi-o spun cu mândrie și alții că sunt frumoasă.

Dar lucrul acesta vine din iubire. Iubirea pe care mi-ai dăruit-o tu, când ai avut încredere în mine înainte să am eu. Când m-ai iubit tu înainte să mă iubesc eu. Astăzi nu pot decât să-ți mulțumesc, și-ți mulțumesc din toată inima, pentru că, astfel, am descoperit și eu ce înseamnă să iubești și să fii iubit!

H.

 

Lie, Lie, ciocârlie...

Mă simt obosită, nu doar seara, când, întinsă pe pat, încerc să adorm, dar și ziua, când încerc să nu-mi mai pun întrebări legate de existența mea și scopul meu pe pământ. Hazard, haos total în mintea mea!

Încerc să mă gândesc mai mult la tine, la noi, dar în fiecare dimineață, care la mine începe cu ora prânzului, mă trezesc cu mintea în altă parte. Privesc tavanul minute în șir până să fac, într-adevăr, o mișcare, un gest ceva. Mă gândesc la mare, era cumva și timpul...

În sezonul rece, când trupușorul meu nu face față temperaturilor scăzute, stau în casă, preferabil lângă un șemineu, cu o ciocolată caldă în mână sau, deseori, cu un lapte cald cu scorțișoară.

Adevărul e că sunt singură, extrem de singură. Altcândva obișnuiam să fiu înconjurată de oameni, falși, ce-i drept, dar știam că niciodată nu aveam să duc lipsă de zâmbete sau de distracții. Astăzi de abia mai schițez un zâmbet și acela ori e de la mama, care mă întâmpină cu voie bună, ori e de la tine, când ești acasă și mă poți îmbrățișa sau când mă poți săruta sau când mă ții strâns de mână sau când facem dragoste pe așternuturile tale. În rest, dimineața, cu cafeaua în mână, simt că pic.

Simt că mă destram. Simt că nu mai am pe nimeni. Singură, într-un apartament gol, cu un balcon pe care cândva iubeam să ies și să întâmpin ziua cu brațele ridicate în sus, spre cei mai pufoși nori.

Urăsc și iubesc iarna în același timp. Iubesc sărbătoarea de Crăciun și felul în care pot să admir fulguiala de afară din camera mea, dar urăsc să știu că trebuie să-mi târăsc picioarele prin zăpada proaspăt așternută, în timp ce acestea îngheață, din cauza circulației mele proaste, instantaneu odată ce se produce impactul.

Urăsc să știu că ești departe.
Hai acasă, mai repede, în brațele mele...

G.

Este o cafea grozavă, asta de seară... mai ales că este naturală, simplă, fără niciun fel de adaos. Este energie pură, fabricată de proprii-mi mușchi și de micuțul creieraș închis într-o cutie a Pandorei.

Cafeaua asta este mai deloc lichidă, mai degrabă, nici nu există. Incoloră, dar cu un miros puternic de succes. Soarele a început să mă întâmpine cu un zâmbet strașnic mai în fiecare dimineață, mai ales când plouă sau când ninge abundent. A început să-mi priască toată nebunia asta, cu facultatea, cu locul de muncă, cu veșnica tensiune între membrii familiei, dar acum nu mai este nevoie de nimic din toate acestea. Sunt pe drumul victoriei și o spun cu toată modestia mea.

Financiar îmi merge de minune, mi se deschid mii de drumuri în fața mea în fiecare zi.  Cu dragostea, iubitule, știi și tu, la fel cum știu și eu, că totul este mai mult decât minunat.

Acum mai urmează să-mi cumpăr o mașină și să beneficiez de benzină gratis toată viața. Vom călători amândoi, dragule, peste tot pe unde ne-am dorit să mergem. Singuri, împreună, cu cel mai bun playlist realizat din micile noastre liste muzicale, cu boxele la maxim și cu drumurile libere.

Urmează să renunț la apartamentul meu și să ne mutăm împreună într-o măgăoaie de casă, în afara orașului, cât mai aproape de natură, să avem mulți copii și așa mai departe.

Dar, mai întâi, trebuie să-mi cumpăr o mașină.

F.

 

Aici, în apartamentul meu, totul este viu și colorat. Țin să cred că și eu sunt o persoană colorată, dar mai ales vie, cu toate că, deseori, mă simt atrasă și de cealaltă parte a apartamentului meu, un pic mai întunecată și mai rece.

Vezi tu, dragule, nu pot să nu-mi trăiesc viața ca în filme. Doar mergând pe stradă și uitându-mă atentă în jos la pașii mei, mă simt de parcă aș vedea pașii protagonistei unui film. Doar bându-mi cafeaua și privind silențioasă pe fereastră, mă simt de parcă aș vedea prin ochii unui alter ego care joacă într-un film.

Viața mea ar trebui filmată în detaliu.

Viața mea ar fi un film fără vorbe, ar fi un film colorat, abundent în imagini care mai de care mai expresive. Ar fi un film care de la cap la coadă ar avea pe fundal numai muzică care să-ți facă pielea de găină. Viața mea ar consta din priviri în gol, din atingeri lente, dar intense, din zâmbete și peisaje vii, din oameni și siluete gri, din animale și din soare.

Acest film s-ar putea numi O poveste de dimineață, pentru că, dacă ar avea cineva răbdare să vizioneze acest film, s-ar privi pe el însăși în oglindă.

E.

Este decis, iubitule, în noaptea asta vom face dragoste nebună sub stele. Ne vom înghesui amândoi sub plapumele reci și ne vom înveli cu cele mai pufoase pături. Ne vom culca așa : eu pe partea dreaptă, tu pe partea stângă pentru ca eu să te pot privi în timp ce adormi și te scufunzi în cel mai frumos vis în care vom face dragoste nebună sub stele.

Mă vei visa întinsă cu fața pe cel mai gros hanorac al tău, sprijinită în coate și cu părul lăsat pe spate. Te vei întinde lângă mine, cu fața spre cer, pentru ca lumina lunii să-ți îmbunătățească văzul. Tu nu-mi vei putea vedea chipul, dar îmi vei putea atinge pielea. Îmi vei contura gentil umerii cu buricele degetelor tale, iar buzele tale, ale buze după care tânjesc ori de câte ori mă privești, își vor lăsa amprenta pe toată șina spinării mele și, odată ajuns la coapse, fă-mă a ta.

Contopește-te cu mine în cel mai dulce somn! Visează-ne ascunși printre cele mai fine așternuturi în bătaia caldă a soarelui. Visează-ne pe malul mării, întinși pe un cearșaf găurit, unul în brațele celuilalt.

Închide ochii.
Ascultă marea.
Simte-mi pletele cum dansează pe chipul tău fericit.

Deschide ochii și hai să ne trezim în Café de Flore. Nu știam că îți place Cappuccino cu vanilie.

D.

Cafeaua cu dragoste... și vai câtă dragoste!

Astăzi m-am trezit beată de fericire. M-am trezit pe la 12, ca o leneșă ce sunt și-mi era apartamentul inundat cu lumină. Și, așa fericită cum m-a trezit, am umblat haihui prin toate camerele, goală, dansând și fredonând fel de fel de melodii scoase din căpușorul meu mult prea bezmetic.

Mâine este ziua cea mare : mâine vii acasă! Iar dacă azi m-am trezit ca ultima nebună de prin sat, mâine am să mă trezesc ca ultima alintătură de pe această planetă. Am să mă răsfăț singură, am să mă fac drăguță și, poate, în cel mai rău caz, o să-mi crească urechiușe pufoase pe care să le scarpini tot timpul. Și, de ce nu, toată viața!

Am să te aștept în stație, cu mâinile în buzunar, cu eșarfa peste buze și cu căciula peste frunte. Te voi strânge în brațe, îți voi cuprinde mâna și vom merge să bem cea mai dulce și mai aromată cafea posibilă, și anume, cafea făcută de tine, în bucătăria ta și o fumăm țigări de foi sau, de ce nu, un Camel îmbibat în parfumul meu.

C.

Azi a fost extraordinar de frig afară. Prin alte părți, lumea deja se plânge că a dat zăpada năvală peste ei. Astăzi mi te-ai plâns și tu de vremea palidă și somnoroasă de pe străzile Brașovului.

În apartamentul meu a fost neobișnuit de cald și de bine. La ora 11, când am făcut și eu ochișori, ultima rază de soare s-a ciocnit frontal cu irisul meu. În momentul acela, nu m-am putut gândi la nimic altceva în afară de mare, la cum ne trezeam amândoi dimineața în Constanța și la cum razele soarelui ne mângâiau gentil fețele obosite.

Azi am căutat și am tot căutat. Apartamentul meu este o dezordine totală. Dacă obișnuiam să-i spun ordine dezordonată, acum e pur și simplu dezordonat. Am pierdut ceva drag, sunt sigură de asta, mai ales că azi dimineață am băut o cafea cam acrișoară și cam rece. Simt că am pierdut ceva din mine, dar în același timp simt că nu am pierdut nimic.

Amintirea aceea este vie, nu am să pot să o pierd niciodată. Dar, în acest moment, trăiesc cu senzația pierderii. Am pierdut mai multe, de asta sunt sigură și ești sigur și tu, dar simt că pierd prea multe. Știi cum mă imaginez? Ca o sculptură de gheață, care, când încearcă să se miște, câtuși de puțin, se sparge și, astfel, riscă să se destrame în miliarde de ciobulețe de sticlă care și ele se vor pierde la prima bătaie zdravănă de vânt.

Îmi pare rău, am pierdut. Am pierdut ceva ce mi-ai dat tu. Dar am câștigat o bătălie. Cu toate acestea, deseori am senzația că nu am câștigat nimic, am senzația că pierd tot timpul, un lucru, o amintere, un zâmbet. Poate într-o zi am să mă pierd pe mine.


Dar sunt sigură că tu ai să mă găsești tot timpul. Iar eu, ca întotdeauna, am să mă regăsesc în brațele tale. Și numai atunci va reveni totul la normal, pentru că acum, în apartamentul meu, este haos, iar cafeaua a înghețat de azi dimineață...

B.

Cafeaua de „Bună seara” este singura cafea pe care o putem bea amândoi înainte să ne băgăm sub plapumă. Este cafeaua aceea foarte slabă, așa ca mine când tu ești plecat de lângă mine de mai bine de două luni, dar foarte caldă, precum un duș în doi înainte de culcare.

Cu toate acestea, cafeaua asta îmi reamintește cât de frumoși suntem noi doi înainte de culcare. Îmi reamintește ce strânsoare blândă pot avea brațele tale și cât de frumos îți miroase pielea.

Sunt singură în apartamentul meu, în bucătăria mea. Șed pe spaun, lângă caloriferul încins, îmbrăcată într-un maiou alb și în niște boxeri negri. Sorb din cafeaua noastră și mă uit pe geam. Tare aș vrea să fii și tu aici, să vezi ce jocuri de lumini sunt pe străzile goale! Este atât de bine și de cald, mă simt de parcă aș sta la pieptul tău. Diferența este că, dacă aș fii într-adevăr cuibărită la pieptul tău, aș adormi imediat sub presiunea tandră a buricelor degetelor tale prin părul meu.

Cafeaua de „Bună seara” este pe terminate, dar cu cât mă gândesc la tine, cu atât mai mult mă imaginez nudă în lenjeria ta cu imprimeu floral. Te simt aproape, atât de aproape, încât efectiv mă contopesc cu tine. Suntem una și aceeași ființă, trup peste trup, mână peste mână, suflet peste suflet.

Dar cafeaua s-a terminat, dragul meu. Mi-aș mai face una, dar mi-e că am face o dragoste prea sălbatică pentru mințile noastre obosite.

Noapte bună, dragule! Las` că ne iubim mâine, dis de dimineață, cât mai fresh!

A.

Ai să crezi, la început, că sunt nebună, că am înnebunit și că nu știu ce să mai fac cu viața mea. Dar așa și este, pentru că sunt o artistă. Și pun accentul pe „artistă” pentru că pictez cu ochii, pentru că scriu cu aortele, pentru că fredonez cu sufletul și pentru că te iubesc cu ochii închiși.

 Ai să crezi, la început, că locuiesc într-un apartament mic, dar minunat, că mănânc puțină mâncare, dar consistentă și că-mi câștig traiul ca o artistă ce sunt. Ai să crezi toate acesta, dragule, pentru că și eu cred toate acestea. Acum sunt singură, în apartamentul meu, departe de tine, și-ți scriu. Îți scriu pentru că numai scriind știu că într-o bună zi ai să ciocănești la ușa apartamentului meu și ai să mă scoți în oraș la o cafea în cafeneaua aceea pe care o iubim amândoi. În cafeneaua aceea unde florile se plimbă în jurul tău, unde chelnerițele miros a iasomie și unde am putea avea parte de cea mai frumoasă priveliște : marea.

O să-ți dedic ție acest blog și toate postările care vor urma, dar nu ți-l voi arăta până când nu va fi complet.

Iar viața, scumpul meu, este lungă...