Mă simt obosită, nu doar seara, când, întinsă pe pat, încerc să adorm, dar și ziua, când încerc să nu-mi mai pun întrebări legate de existența mea și scopul meu pe pământ. Hazard, haos total în mintea mea!
Încerc să mă gândesc mai mult la tine, la noi, dar în fiecare dimineață, care la mine începe cu ora prânzului, mă trezesc cu mintea în altă parte. Privesc tavanul minute în șir până să fac, într-adevăr, o mișcare, un gest ceva. Mă gândesc la mare, era cumva și timpul...
În sezonul rece, când trupușorul meu nu face față temperaturilor scăzute, stau în casă, preferabil lângă un șemineu, cu o ciocolată caldă în mână sau, deseori, cu un lapte cald cu scorțișoară.
Adevărul e că sunt singură, extrem de singură. Altcândva obișnuiam să fiu înconjurată de oameni, falși, ce-i drept, dar știam că niciodată nu aveam să duc lipsă de zâmbete sau de distracții. Astăzi de abia mai schițez un zâmbet și acela ori e de la mama, care mă întâmpină cu voie bună, ori e de la tine, când ești acasă și mă poți îmbrățișa sau când mă poți săruta sau când mă ții strâns de mână sau când facem dragoste pe așternuturile tale. În rest, dimineața, cu cafeaua în mână, simt că pic.
Simt că mă destram. Simt că nu mai am pe nimeni. Singură, într-un apartament gol, cu un balcon pe care cândva iubeam să ies și să întâmpin ziua cu brațele ridicate în sus, spre cei mai pufoși nori.
Urăsc și iubesc iarna în același timp. Iubesc sărbătoarea de Crăciun și felul în care pot să admir fulguiala de afară din camera mea, dar urăsc să știu că trebuie să-mi târăsc picioarele prin zăpada proaspăt așternută, în timp ce acestea îngheață, din cauza circulației mele proaste, instantaneu odată ce se produce impactul.
Urăsc să știu că ești departe.
Hai acasă, mai repede, în brațele mele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu